Zeii m-au pedepsit pentru hybris și mi-au luat visele în imagini. De cele mai multe dintre ori, visele mele constau în discursuri rostite de o voce clară și neutră. Vocea îmi spune adesea ce am citit în timpul zilei. Sau îmi recită amintiri. Sau inventează lucruri absurde. Uneori, când vreun semizeu vrea să se-amuze, văd niște imagini menite să însoțească vocea, foi poroase de hârtie reciclată pe care e imprimat discursul pe care-l aud; cerneala pătrunde adânc în pulpa hârtiei, iar textul e setat cu Clarendon (o familie de fonturi foarte nepotrivită, deoarece exprimă aroganța imperiului britanic). Alteori, când vreo zeiță capricioasă se milostivește de soarta anostă și crudă a vieții mele nocturne, vocea neutră se colorează. Așa s-a întâmplat în dimineața asta, când îmi spunea amuzată „Gheroghe Grigore Cantacuzino, sau — ca să cedez ispitei de a-i spune supranumele — Nababul”. În clipa următoare m-am trezit râzând.
