Într-un articol din 2009 Eco deplângea condiția precară a caligrafiei zilelor noastre și susținea că nu computerele și telefoanele sunt vinovate pentru starea mizerabilă a scrisului omului modern, ci pixul. Pixul este într-adevăr capabil să deformeze până și ductul celei mai elegante mâini; obiect sinistru ce se vrea expresia materială a unei lumi în care lucrurile trebuie să se petreacă în viteză.
A doua constatare a lui Eco e că scrisul de mână te forțează să formulezi mental frazele înainte de a le trece pe hârtie. Suportul textului (spre deosebire de cel al hipertextului) este sincronic și conservă toate stadiile ratate ale exprimării. Textele sunt definitive. În fața unei foi de hârtie trebuie să fii mai alert. Mai stăpân pe spațiul discursiv. Mai treaz.
Pixul, desigur, e o invenție odioasă. Dar nu-i decât un obiect. Un mijloc. Io cred în capu' meu că starea precară a caligrafiei se datorează mai degrabă estompării progresive a angajării mâinii care scrie. Caligrafia a dispărut pentru că au dispărut scrisorile. Și jurnalele intime. Și cărțile poștale. Și profesiunile de credință.
Persoanele în vârstă pe care le frecventez posedă două moduri de a scrie: unul epistolar și altul culinar. Scrisorile pe care și le trimit unele altora sunt admirabile (chiar dacă uneori sunt scrise cu pixul); rețele pe care le grifonează lângă telefon sau în fața televizorului sunt clare, dar în papuci de casă și neglijeu. Qui plus est, un caiet de rețete trădează gusturile culinare ale unei persoane prin grija redactării.
La polul opus, avem absența angajării din lumea în care ne ducem la birou. Cuvântul scris devine neutru, este împins în afara subiectivității celui care-l scrie. Este cumva de înțeles, deoarece scrisul trădează, incriminează și responsabilizează, dar e mare păcat.
