O să ajungem o nație de gânditori.
Mergeam deunăseară pe strada mea liniștită, cu gândul la verdețuri de sezon (și lăptuci). Era un gând bun și fraged, în care mă tăvăleam ca un Adonis trecut și rotunjor. Aș fi rămas acolo cel puțin până ajungeam la Mega, dar iată c-am fost trezit din reveria mitologică de vocea unui tânăr:
— [...] Asta e părerea mea. Adică așa am gândit eu, cu capul meu.
Replica era livrată zdrobitor și, mi s-a părut, histrionic, iar tonul evoca trâmbița triumfului. Spre stupoarea mea, interlocutorul, la fel de tânăr, a acceptat validitatea „argumentului”.
Școala românească știe una și bună, anume să exagereze. Când se arată nepăsătoare, este exagerat de nepăsătoare; când își pune-n cap să cultive capacitatea memorării, ajunge să dea teste grilă cu detalii fără importanță (oare câți nasturi avea tunica lui Tudor Vladimirescu, 18, 20 sau 21?); când, mai nou, își propune să-i învețe pe copii să gândească cu capul lor, le spune că părerea lor personală e cel puțin la fel de importantă ca a lui Perpessicius.
Mintea unui tânăr nu este întotdeauna echipată corespunzător pentru a emite judecăți de calitate. Judecățile de calitate presupun familiaritatea cu felurite forme de raționare și stăpânirea unui bagaj semnificativ de referințe. Pertinența opiniilor se dobândește anevoie, prin sleirea puterilor, amorțeala degetelor și smintirea minții, ca să-l citez din memorie pe Robert Burton (Democritus Junior). Asta nu înseamnă că tinerii nu trebuie încurajați să spună ce cred. Trebuie. Trebuie însă încurajați să asculte și opinii pertinente, ca să deprindă criteriile care transformă o simplă opinie personală într-o opinie relevantă, exprimată fără accente triumfătoare, cu notele plicticoase asociate îndeobște expertizei.
